Opera sadoveniană a imaginat un univers propriu de o perfectă şi monumentală coerenţă, a cărui particularitate s-a impus şi s-a îmbogăţit treptat de la primele povestiri ale debutului editorial din acel generos an 1904 până la ultimele pagini scrise, până la sfârşitul intervenit în 1961, după o longevitate creatoare pe care numai Tudor Arghezi a pututo concura în literatura noastrâ. ,,Opera lui Sadoveanu scrisă G. Călinescu nu e vie decât dacă se cutremură în cele o sută de volume, fiindcă eswenţa ei stă în dimensionalitate, în grandoare’’. Universul sadovenian atât de cuprinzător, de o vastitate fascinantă şi copleşitoare, realizează o viziune a existenţei naturale şi sociale în care încap şi mirajul Deltei şi singurătăţile munţilor, şi Kesarion Breb şi Lai Cantacuzin ca ultim decheneu de provincie dintr-un banal oraş interbelic unde nu se întâmplă nimic, şi Ştefan cel Mare şi Mitrea Cocor, printr-o derutantă contradicţie ideologică între două timpuri, toate vietăţile pământului, ale văzduhului şi ale apei. Tot pe G Călinescu trebuie să-l mai citim o dată cu o frază memorabilă din finalul capitolului dedicat marelui prozator în Istoria… sa din 1941 :,,