Geneză: face parte din suita celor cinci satire pe care Eminescu le-a intitulat Scrisori.
Temele poeziei sunt:
1.) soarta savantului în raport cu societatea
2.) cosmogonia şi apocastaza (geneza şi o previzibilă stingere universală)
Structura: poezia are o structură simetrică dată de similitudinea între inceputul şi sfârşitul ei, un peisaj luminat de razele Lunii. Poezia cuprinde mai multe tablouri grupate în două părţi: în care prima este o meditaţie filozofică şi a doua o satiră.
Problematica poeziei:
Prima parte:
1.) Prima secvenţă cuprinde tema filozofică a timpului prezentat în două ipostaze:
- un timp individual ireversibil, redat prin metaforele “ceasornic”, “lunga timpului cărare”
- timpul universal-cosmic, veşnic simbolizat de Luna.
2.) A doua secvenţă cuprinde o invocaţie retorică, luna fiind denumită “stăpâna mării”.
În creaţia lui Eminescu liniştea selenară, armonia luminii selenare precede o meditaţie întrucât ea invită la meditaţie, deschide “poarta intrării” în lumea gândurilor şi sentimentelor.
Acest peisaj este un model de transformare a naturii exterioare în stare sufletească specifică a romantismului. Privirea celui care contemplă natura reţine mai întâi spaţiile mai indepărtate şi vaste: pustiuri, tărâmuri pentru ca apoi să reţină realităţi mai apropiate: podeţe, cetăţi, case.